Glasul inimii

Procesul conştiinţei, al raţiunii şi restul proceselor ce au loc în organismul cât şi în fiinţa umană, au ca rezultat reconversia fiinţei umane în procesul evoluţiei, atât a înaintării sale ca structură, cât şi a corpurilor sale, emoţional, mental, volutiv, creativ şi alte asemenea create, intuite, dar nevăzute atâta timp. 

De structura sa internă, omul depinde ca şi viaţă fizică, în timp ce structurile mentale menţin procesul evoluţiei psihice cât şi spirituale, strîns legate una de cealaltă.

Cercul. Îşi are originea în însăşi contricitatea sa şi întregul în tot ceea ce conţine, la fel şi omul îşi are originea în Dumnezeu, în centrul său divin, Sinele suprem, cum spun unii, noi spunem Dumnezeu sau Glasul Inimii.

Sinele Suprem îşi are ca origine pe Dumnezeu, Însuşi Creatorul întregului Univers, precum şi al universului uman.

Mari şi minunate calităţi, precum şi virtuţi umane sălăşluiesc înlăuntrul nostru- precum Adevărul, cea mai importantă dintre virtuţi- precum şi din structuri; suntem adevăraţi – ce poate fi mai frumos şi mai minunat ca soarele să se oglindească înăuntrul nostru, păcat că nu mulţi sunt conştienţi de acest lucru!

Cum oştenii îşi lasă frîu liber virtuţilor libertăţii şi liberului arbitru, oastea beneficiind din plin de acest lucru, la fel şi firea umană ar trebui să beneficieze de liberul arbitru în lupta sa pentru neatârnare, cât şi pentru libertate, pentru eliberarea de sub sclavia şi opresiunea întunericului.

„ Slăveşte-L pe Dumnezeu din Tine !”, este primul lucru care ar trebui să se distribuie de pe băncile şcolii, dacă nu, din fragedă pruncie ar trebui să ne ascultăm glasul Dumnezeului din noi, Glasul Inimii.

Glasul ce vine dinăuntru, Inima, ar fi cel mai important, final sentiment ce-ar trebui să ne îndrume. Neatârnarea este cel mai însemnat echilibru.

Vin din noi sentimente trunchiate, care au trecut de a mai fi sentimente şi devin raţiuni, în timp ce inima ne spune : „Nu tăiaţi, ci lăsaţi-vă să fiţi voi înşivă! Împrăştiaţi sămânţa Lui Dumnezeu prin univers ! Lăsaţi-vă iarăşi întrupaţi sub razele iubirii cereşti, a Iubirii ce stă în voi înşivă şi pe care o trunchiaţi, o tăiaţi, fără a fi laşi ci, doar spre a fi în normele societăţii actuale, a lumii în şi sub care trăiţi !

Dar lumea vă acoperă şi vă incoperă, astupându-vă şi pe dinăuntru şi pe dinafară, ca pe nişte fluturi într-un cocon de falduri, concepute să înnăbuşe sentimentul şi frumuseţea devenirii ca fluture şi ca mod al manifestării ca/Lui Dumnezeu.

Dragi coconi, treziţi-vă şi fiţi fluturi!

Fiţi cei mai minunaţi fluturi creaţi şi co-creaţi, în voi şi în afară, dincolo de voi!

Fiţi fluturi cu chip de înger, fluturii-soare! Slăviţi-L pe Dumnezeu în voi şi înafara fiinţei voastre, căci sunteţi voi, fiinţe rămase încopciate în fiinţe de voi şi de alţii create!

Biete albine! Câtă sevă searbădă încorsetaţi şi tranzitaţi prin voi!

Biete flori! Cum vom lăsa să moară asemenea culori!

Nu numai oasele ci şi sângele primeşte prinoasele vieţii voastre anoste!

Primiţi binecuvântarea divină!

Renaşteţi ca flori! Renaşteţi ca oameni !

Să se convingă sentimentele că sunt create de voi şi nu de „afara voastră” !”

Suntem aici, concentrici, învârtindu-ne între şi în jurul a tot ce e al nostru, asumându-ne vicii pe care nu le suportăm, de dragul pasiunii sau amărăciunii prost atribuite eului nostru. Superior acestei misiuni de pace, paşnicitate, ar trebui să fie tremurul intern, viaţa însăşi să tremure acest imens munte de paşi stingheri şi de patimi apuse sau adânc înrădăcinate ce şi-au pus amprenta pe aripile noastre.

Zbori tu, ziuă! Adânc e teatrul tău de aştrii !

Zbori tu, rouă! Inundă apusul zorilor şi spală-i de colb !

Doamne! Cum ne-ai zărit Tu pentru prima dată, când ne-ai zărit !? Şi cum ai trăit înăuntrul nostru atâta timp fără să vrem, măcar să ştim, că Tu mereu ai fost acolo!?

Cum Te-am suprimat şi Te-am smerit într-o asemenea măsură, încât Te căieşti că ne-am permis să fim atît de orbi şi-atît de goi de Tine ?! Căci cine-şi mai cunoaşte Sinele Divin, astăzi ?

Cine mai vine în sine ca-ntr-un altar, smerit, căutându-L pe Dumnezeu!

Cine-şi smereşte patosul Sinelui Intern, smereşte patosul rugăciunii!

Ce-nseamnă a smeri ?

Să smereşti sau să înnăbuşi?

Semeţia a ce şi cuminţenia a cine?

Iată câteva imbolduri! Să cugetăm!

Cugetăm adesea la imbolduri, cum ar fi moartea.

Adesea ne temem de moarte şi murim încetul cu încetul, fără să ştim chiar. Murim sub ochii noştri. Nasul ni-l absorbim supus, pe urmă ochii, apoi urechile şi buzele, precum şi celelalte simţuri. Permitem mirosului să inunde nasul doar pe alocuri, precum urechea internă e doar pe alocuri atinsă de muzică, de sunet.

Ce înseamnă intern şi ce înseamnă extern?

De ce înăuntru şi nu şi pe afară?

Iată răspunsuri prin întrebări, referitoare la întrebările unora despre cum ar trebui să fie fiinţa umană.

Sinele Divin, interiorul, ar trebui să exprime, să se reflecte şi în afară. Nu doar intern să fim sensibili sau, să fim şi intern. Degeaba auzul ne este afectat de decibelii ridicaţi la extrem, dincolo de orice limită a bunului simţ, când Domnul Dumnezeu strigă în Sine şi noi tot nu-L auzim şi nici nu vrem.

Şi ce ar spune Domnul Dumnezeu unor „nevrednici”, la nişte „păcătoşi”, „păgâni” sau cum adesea ne proiectăm, unor inşi lipsiţi de dorinţe divine sau de ţeluri sfinte, cum vrem să le interpretăm ?!

Lipsa dorinţei de a fi mai buni, de a fi divini ne face laşi. Fugim de responsabilităţi, dar nu doar de responsabilităţile lumii exterioare, ci şi ale lumii dinlăuntrul nostru, de Sinele nostru Divin sau Glasul Inimii, cum vrem să-i spunem. Căci vrem nu vrem, glasul inimii se zbate să răzbată.

Când suntem mici, nemăsurabili, când viaţa ne oferă oglinda a ceea ce suntem sau vrem să fim: alegem să fim mici, vicisitudinile urmărindu-ne; ca laşi, urmărind să ne ascundem, „de ce eu?” grăind adesea; sau mari prin Sinele nostru - ştiind că suntem noi şi că s-a vărsat virtutea acceptării prin aceste lanţuri, ce vin spre noi şi stau să ne-mpresoare; că nimic sau nimeni nu este mai presus sau mai prejos, fiecare având al său plan de evoluţie, numai să acceptăm că, în noi şi cu noi stă Domnul Dumnezeu şi toate au să se liniştească ca prin farmec. 

Viforul încetează atunci când conştientizăm liniştea din centrul său.

Noi nu suntem ceea ce ne înconjoară, suntem ceea ce suntem cu adevărat, suntem adevăraţi, suntem zei, cu esenţă divină, întrupaţi ca să-L slujim şi să-L manifestăm pe El, Cel Ce ne-a adus, ne-a dat Viaţă. Prin noi se manifestă Creatorul.

„Cât vezi cu ochii !” – ce vrea să spună aceasta ?!

Ascunzişul fiecărei idei, atât de simplu şi totuşi atât de complex.

Cât vezi totuşi cu ochii ? Cât poţi să cuprinzi ?

Ascunzişul intern e tot ce-a fost creat mai complex, mai costisitor ca şi căutare, şi cel mai aproape posibil, unde adesea, nici nu am începe căutarea. Întotdeauna căutăm dincolo de noi, cât mai departe, răspunsul la întrebarea ce ne frământă într-un moment al existenţei.

Şi totuşi, atât de departe ne-am împins adâncurile, la extrem, de partea cealaltă a universului intern.

Dragostea. Cât de mulţi spunem că iubim? Şi, cum ar trebui să arate Dragostea, să fie?

Este egoism în dragoste sau ar trebui să rămâi indiferent la Sine?

La noi este puterea Dragostei sau ne este dată de Sus?

Testul dragostei – cel mai anost răspuns şi, poate cel mai complex. Testul ne revelează cât suntem noi de ascunşi, ne revelează cât suntem noi de diverşi şi poate scoate, cel mai ades, din noi cel mai ascuns şi mai divers Eu, decât ne-am închipui vreodată.

Suntem diverşi şi complecşi, câteodată, în diverse condiţii, pe când alte ori, suntem storşi de vlagă, simpli şi anoşti, după cum suntem sau, mai bine zis, după cum am ales să fim.

Dragostea ne schimbă, ne transformă în momentul în care am ales să ne eliberăm de teamă.

Suntem fricoşi, cel mai adesea ne e frică să iubim pentru a nu suferi sau poate, pentru că nu suntem „norocoşi” şi-am suferit adeseori erori de raţionament, de judecată, poate am greşit şi nu mai vrem să greşim înc-o dată. Când greşim, nu învăţăm, cel mai ades, lecţia iertării şi, a iubi fără a ierta nu există.

Bunul cel mai de preţ al omului, pe lângă viaţă este Iubirea şi Inima simte cel mai bine acest lucru. Şi sufletul resimte sentimentul iubirii, dar se bucură cu o trăire sublimă Inima, acest centru al Lui Dumnezeu.

Sămânţa Divină, Sămânţa de Opal, Sinele Divin cum, mai adesea, l-am intitulat - deşi, lăuntric suntem mai complecşi de-atât - poate răspunde numai şi doar atunci când, lăuntric ne-am privit şi ne-am eliberat de teamă şi de demoni, ai noştri şi cei ce se emit sau sunt aduşi din exterior.

Să-ţi fie teamă e ca şi când eşti singur şi totuşi, instabilitatea aduce cu ea teamă şi, ce simţi, în exterior poate produce, favoriza, crea factori atât de vulcanici, fantomatici şi foarte stresanţi încât, cedăm, cel mai adesea, presiunii ce aceşti factori o exercită şi, manifestăm teama sau lipsa dragostei de noi şi de alţii.

Dragostea, ce factor divin! Ce aromă şi ce farmec cu care aceasta impresionează auzul lăuntric. Şi ce izvor de nesecate vreri de bine şi, ce dureri ascunse, transformate în perfect, în Lumină!

Ce perfect! Până şi teama devine transformată de iubire într-un cald sentiment.

Ce dragoste sublimă, înălţătoare! Şi-atât de lină sau vulcanică, după cum suntem construiţi !

Ca structură, ca să trăim ca adevăraţi Oameni, avem nevoie ca să fim hrăniţi de iubire.

Ca dragoste ce suntem, suntem suficienţi ca sine oglindit în Sine, Eu şi Eu tot mereu împreună, unindu-ne cu noi înşine prin adâncul altora şi totuşi şi al nostru, Sămânţă Divină la unison şi totuşi, vibrând la alt nivel, în rezonanţă.

Liberul arbitru joacă aici rolul teribilului sau al binecuvântării, deopotrivă cauză şi efect, deopotrivă caniculă şi briza mării, soare blând şi torent, şuvoi nestăpânit.

Canicula pârjoleşte pământul şi sufletul oamenilor pietruit va rămâne, dacă briza mării nu va apune acest şuvoi de foc continuu, prin şoapta revelatoare a creaţiei, de noi înşine ca şi de alţii, drept noi expoziţii ale artei de a fi OM, drept devenire a Lui, a Dumnezeului din interior.

Sinele Divin. Ce dragoste mai mare poţi oare ca să-ţi imaginezi, decât că Acela Care ne-a creat, S-a pus în noi în fiecare, S-a creat şi S-a pus în diferite ipostaze creatoare, de-atâtea şi de-atâtea ori, fără a-Şi fi pus întrebarea dacă merită, doar ca să Se cunoască pe Sine Însuşi reflectat în noi, în plin verde, în plină viaţă, creatoare la rândul său. 

Sine Divin – cea mai mare favoare şi dar deopotrivă, oferit omului din stimă şi ardoare, din Dragoste Extremă.

De S-ar fi extras din noi de-atâtea ori de câte noi L-am aruncat, s-ar fi făcut pustiu în lume şi, goi am fi rătăcit fără nume şi, de s-a început aceasta, e pentru că n-am înţeles liberul arbitru drept cheie spre aceia care suntem noi cu adevărat.

Doamne, Ţine-Ţi vlaga! Noi de-atâtea ori Te-am prădat, Te-am pietruit.

S-ar interpune dorinţa de Bine de n-am lovi-o şi pe-aceea cu noroi şi spume.

Cerule! Doamne, ne spune înc-o dată că te afli în noi, unde nu Te-aştepţi să fi asfaltat, nici şlefuit, în brazde noi, ci cum trebuie, aşa cum ai venit la început.

Şi Te-nşirăm pe aţă, la televizor sau în piaţă, afişând feţe în locul sinelui uman. 

În locul Lui Dumnezeu cântăm osanale trupului, Templului Său, pe care cel mai adesea îl desconsiderăm, îl prădăm sau îl expunem prelungit la strânsoare, la scurs de Sine.

Pierdem plăcerea vieţii, ne scurgem prin viaţă doar, nefericiţi, apatici, împovăraţi, sub egida grijilor celorlalţi sau a celor proprii, în lipsuri sau, cu poveri ce nu le-am ales sau, ne-au fost date spre a ne trezi, aduse de şi prin acţiunile ce le-am întreprins, date de liberul arbitru.

Sufletul . Cea mai de preţ cochilie luminoasă, radioasă, ce-L poate conţine sau risipi pe Dumnezeu. Se poate zări în momentul deschiderii armonioase spre, către lume, de bună voie sau, întrezărit în momente de extaz, de bucurie sau poate, un zâmbet de copil îl arată.

Vezi tu, această bucurie nu se poate zări nicicând dacă omul este încruntat, sau când se află încorsetat, sub propriile idei sau ale altora, sub farul inchiziţiei sau conservat ca nu cumva să poată ieşi din normele societăţii actuale, din „normal” cum este numit hamul. Constrâns şi agitat, sufletul nu se poate arăta şi rămâne minuscul şi tern, nereuşind poate niciodată să scape sau, se poate întrezări cândva, la un apus de mare sau în ashram, în vreun cult - spre a se regăsi, ori în preajma vreunui sfânt, ca o minune. Dar, deja când s-a ajuns în preajma ashramului, locuinţei unui sfânt, deja se strecoară spre a fi liber, se poate, se va elibera.

Năzuinţa unei libertăţi reale este scumpă, mai ales în ziua de azi, în condiţiile unei vieţi costisitoare, cu prejudecăţi şi vini ascunse, cu poveri preluate şi impuse, sub egide ciudate, prin compromisuri şi minciuni diluate sau evoluate, după cum primim fiecare, în funcţie de evoluţie, de sufletul ce-l are fiecare.

Pierim sub asaltul gândurilor noastre, înnegrite, aburite de alcool sau de droguri, mânjite de condiţiile unei presiuni constante, succesive asupra creierului şi-asupra vieţii noastre. Normal, acestea nu ar trebui să afecteze evoluţia, ba chiar se cere ca să treci prin încercări, în drumul către soare, minune sau libertate dar, socotite ca mizerii ce ne înconjoară şi ne lovesc deseori; aceasta se poate continua cu o cădere sau o depresie acută - dacă nu eşti călit în focul rugăciunii, al încercărilor sau cu răbdare de invidiat, calităţi ce nu se găsesc la oricine şi trebuie cultivate, altoite şi apoi recoltate, uneori după ani sau, cine ştie, în toiul unor/unei revelaţii ce pot/poate schimba cursul întregii existenţe, vieţi cum este numită adesea.

Viaţa/existenţa îţi poate schimba sufletul sau poate contribui la îmbogăţirea acestuia, cu calităţi şi virtuţi ascunse sau revelate pe moment, în toiul unei acţiuni, în reprize sau consecvent, pe măsura constanţei acţiunilor şi căutărilor interioare, sufletul se poate dezvălui în toată splendoarea sau se poate ascunde adânc în fiinţă, pentru ca în momentul descoperirii, esenţa acestuia sau a fiinţei - viitoare sau actuale - să fie cu atât mai surprinzătoare, mai parfumată, mai delicios de savurat.

Caută-te în surâsul unei flori spre soare, în surâsul unui copil într-o zi senină sau, în ploaie, sub pliciul stropilor, în căutarea unui nor, în frunza deosebită a unui arbore, în umbra plopilor, într-o boare de vânt, în dorul de răcoare al unei păduri; în toate acestea şi în multe altele, poţi găsi dorul unei alte fiinţe să se arate, sau al tău, deşi nu şti, să te cunoşti pe tine însuţi. Acolo, într-o pădure, în desiş, ai să recunoşti un „Tine” rar cunoscut, un „Tine”, un „Eu” care se vrea cunoscut, să se deschidă, ca o floare sub stropii dragostei.

Glasul inimii ne cheamă adesea dar nu-l ascultăm. Ne ascundem, retraşi în bezna acestei lumi, uneori slută, dar atât de plină de învăţăminte, de vechi, străvechi obiceiuri care încalcă sufletul, îl îmbracă în cămăşi închise, îl schimbă cu de-adinsul, îl constrâng şi îl calcă în picioare, îl strâmbă sau chiar îl sugrumă în dorinţa ca el însuşi să respingă orice ieşire, orice lumină, orice creaţie de „eu”.

De ruşinea de a nu fi acceptaţi, nu răspundem chemării către noi înşine şi suspinăm deseori, fără să ştim de ce, supăraţi, trişti, fără să ştim ce ne lipseşte, în căutarea de Sine, în descoperirea Sufletului, acest Sine-Suflet, acest Intra Suflet, Qva-Non alertabil şi alterabil, intransigent în măsura de acceptare sau respingere a acestui Tot al nostru, desecat, despărţit, alterat şi segmentat deseori, în dorinţa de „mai bine”, a unui „Bine” prost înţeles.

Dragostea, acest matur sentiment, mai presus de toate, cel mai dumnezeiesc şi omenesc totodată, Iubirea de sine şi de Dumnezeu şi, Dragostea de  alţii, pentru ceilalţi.

Iubirea şi Dragostea, alte aspecte ale aceleiaşi părţi a Sinelui, Sufletului şi Fiinţei în totalitate. Fiinţa resimte procesul, regresul sau evoluţia fiind simţite ca proces integrator de modificare a întregului, a unei sau unor structuri din esenţă.

Dragostea şi imensul şuvoi resimţit de fiinţă şi de cei din jur, dacă este transmis, ce-şi cuprinde emiţătorul în unde şi valuri, în şuvoaie de fiinţă revărsate pe şi unde aceasta păşeşte, îşi desfăşoară existenţa. Este cuprins şi poate cuprinde la rândul lui esenţa vieţii şi ţelul unei lumi viitoare, neutopice, ci plină de vibraţie şi de viaţă, de viaţă adevărată, răcoritoare prin senzaţii şi evenimente, transpusă în etape şi consevent, în cea mai mare parte a timpului şi dincolo de timp câteodată.

Dragostea se poate măsura în structuri şi cuprinde sau desfiinţa orice urmă de-a urii sau a vreunui sentiment neinspirat de creaţia Lui Dumnezeu, ci de a omului inspirat, resimţind întunericul din jur, gândurile şi creaţiile oamenilor unii faţă de ceilalţi sau faţă de Sine - Cel Creat de Dumnezeu, Cel Care conţine Sămânţa Lui, sămânţa dragostei şi-a iubirii.

Iubirea, acea legătură deplină ce-o avem pentru Dumnezeu şi dinspre El, continuu, consecvent, ce nu se sfârşeşte dinspre El, ci curge continuu, împlinind şi definind fiinţa umană, mereu, schimbând definiţia OMULUI, a însăşi UMANITĂŢII.

Ceru-şi trimite cel mai adesea Iubirea şi prin alţii, prin noi înşine - cel mai înălţător sentiment uman - şi, de la Dumnezeu, dinspre El, către noi şi către ceilalţi asemenea nouă.

Să fi Cristal, să simţi cum şuvoiul te transformă şi te înalţă la cea mai de sus intensitate a Luminii şi Iubirii şi, mai presus de acestea, la Dumnezeu – ce poate fi mai complex şi mai greu de descris în cuvinte umane?!

Dar sufletul ştie, el înregistrează şi drămuieşte, blochează sau înlesneşte această înălţare, prin el trec cărările inimii şi înălţarea sau regresul, de asemenea. El păstrează sentimentul ce l-a înălţat, şi-l aminteşte mereu până la viitoarea înălţare, cu dor şi freamăt, pulsând la frecvenţa Vieţii, pe frecvenţa Iubirii şi-a Luminii, frecvenţa Lui Dumnezeu.

Iubirea dinspre şi înspre El pulsează frecvenţa Luminii, frecvenţa Lui la extaz, unirea cu El devenind rezultat, freamăt constant sau de moment al Vieţii, Înălţare de moment sau de fiecare zi, a OMULUI, a noului EU, a însăşi CONDIŢIEI UMANE.

Unirea fiecărei fiinţe a vieţii, a fiinţei UMANE cu Dumnezeu - în fapt conştientizarea acestui lucru realizat de la originea creaţiei, din momentul în care Dumnezeu, în mărirea şi plenitudinea Sa, a vrut să se recunoască prin noi, prin  trăirea experienţei de a fi El, prin fiecare dintre noi, în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut, în fiecare clipă - lucru greu de înţeles de multe ori, datorită generozităţii acestuia, a însăşi gestului de a fi OM.

Dumnezeu se recunoaşte în noi, în fiecare, doar nouă ne este greu să recunoaştem că suntem în El, că El trăieşte în fiecare, în fiecare celulă, în fiecare fiinţă umană.

GESTUL CREAŢIEI A FOST IUBIREA ! ŞI ÎNCĂ MAI ESTE !

GLASUL INIMII ESTE, A FOST ŞI VA FI, GLASUL LUI DUMNEZEU !

Să-L urmăm şi să-L auzim în fiecare ceas, în fiecare clipă!

Este ceea ce ne ţine vii, este însăşi GLASUL VIEŢII !

  

EPILOG

Celula - acest proces al Luminii, creaţie solară; creată din dorinţa de a servi integrată, împreună cu mai multe asemenea ei, în procesul vieţii, încadrată într-o fiinţă umană. Putem să o privim ca pe un proces sau ca pe un univers viu, într-un alt univers viu încadrat - la fel cum şi noi oamenii, la rândul nostru, suntem parte integrantă dintr-un alt sistem asemenea nouă, universul în care trăim; lumile interioare şi lumile exterioare, ca părţi componente ale aceluiaş sistem, lumea şi universul ca părţi ale unui univers mai mare – lumile, sistemele, componentele universurilor ancestrale sau de-abia create.

Cosmogonia acestui proces natural de creaţie de lumi într-o altă lume creată, existentă sau deja în proces de creaţie, rezidă, există deja, construieşte teoria lansată deja: cum că, omul trăieşte cu lumi lăsate în centrul său, lumi neexplorate, lumi în care există viaţă proprie, sentimente înălţate la extrem, ură, gelozie sau dimpotrivă, antiteza acestora: cea mai sublimă şi mai graţioasă pace, iubire, dragoste – creaţie umană, la fel ca şi lumea din jur, externă.

Chiar dacă, în ciuda atâtor evidenţe, tot ne-am nega originile creatoare - sau ca fiinţă creatoare de frumos sau, fiinţă ce dă naştere haosului - tot ar exista ceva care înregistrează acestea, împreună cu Cei de Sus: Sufletul şi, prin urmare Inima, glasul pe care-ar trebui să-l ascultăm.

Odată cu memoria vizuală şi auditivă, există memoria sufletului. Profet sau doar cititor, liber cugetător sau simplu trecător prin viaţă, cu toţii cugetăm, rememorăm scene existente deja, prin prisma sentimentelor, majoritatea trecând prin selecţia memoriei afective care, deja nu mai ţine numai de creier, ci şi de suflet – minte şi suflet legate, spre a selecta lucruri, acte, cuvinte ce au afectat, au reţinut, fie pentru o clipă doar, atenţia individului, fiinţei şi prin urmare omului, construind un hotar, de mulţi trecut, dar nebănuit de simplu şi complex totodată. Aici intrăm în amănunte.

În necesitatea rememorării unor clipe, analiza acestora, ce ar fi trebuit făcut, ce s-a făcut, glasul inimii joacă, rol şi de conştiinţă şi de raţiune şi, chiar de voinţă în regresul sau acţiunea, după cum necesită procesul rememorării existente.

Mulţi accesăm facil regresia în timp, alţii forţaţi de împrejurări, reamintindu-ne cu plăcere sau, dimpotrivă, cu un reţinut sentiment de durere, lucruri, fapte sau cuvinte reprobabile sau memorabile, deopotrivă uneori. În clipele de tăcere liniştită sau de frământări ale sufletului, inima cere să ne-aducem aminte şi să ne ajutăm noi înşine, memorând greşeala, învăţând din trecut, punând deoparte o amintire tristă sau memorând una ce ne-a atins sensibil, ca o adiere plăcută, însă, cu o amprentă de neuitat: prima arsură, ca fierul înroşit trecut prin foc, a unei trădări; primul dans, primul sărut, prima iubire, renunţul sau dimpotrivă, iubirea desăvârşită, împlinită sau, doar pasul spre ea; primul copil, surâsul acestuia, duioşia simţită ţinându-l la piept; primele raze de soare după o zi tristă, un nou pas spre viitor, o locuinţă, un nou loc de muncă.

Ce poate fi mai picant decât viaţa cu sursurul sau freamătul inexplicabil uneori, alteori planificat?!

Ce poate înregistra celula, decât memoria unei vieţi ?!

Accesul la memoria acesteia – glasul inimii să fie oare?!

Să cugetăm !

Ne întâlnim la marginea celulei, în oceanul vieţii de lumini din oceanul nemărginit al gândului, al cerului deopotrivă, în reţeaua luminii, reţeaua Lui Dumnezeu!

CONECTAŢI-VĂ CU FIINŢELE LUMINII, din oceanul luminic, oceanul de Opal, oceanul Lui Dumnezeu !

SUIŢI PE-O RAZĂ DE LUMINĂ şi îngeri călători să vă vegheze călătoria sau... visul, cum vreţi să-i spuneţi !