La un moment dat m-am oprit şi mi-am dat seama că nu mai merge aşa, că lucrurile nu mergeau cum trebuia, mai exact ele mergeau bine merci doar că mie nu-mi era bine, mă simţeam împovărată inutil, în corsetată, fără aer, simţeam că se profita de mine, pe scurt - nu eram pe Cale. Am decis să-mi dau demisia la propriu şi la figurat şi să-ncerc să-mi dau seama ce e cu mine, să mă regăsesc.
Nu-mi mai doream nimic decât, dup-atâta zbucium, un pic de pace şi discernământ, să-mi dau seama încotro. Un prieten mi-a spus că la starea asta ajung unii după zeci de ani şi că sunt propriul meu maestru. Am început să cercetez şi sincer, în acel moment nu simţeam decât foarte multă cacao pe mine. Mi-am dat seama că e timpul să mă adun cu penseta şi să separ grâul de neghină, adică să aleg ce-mi foloseşte şi ce nu-mi mai e necesar din experienţele prin care am trecut. Am făcut două grămăjoare destul de însemnate, iar una dintre ele - cum sunt ecologistă înfocată - am ales s-o transform, după nevoi şi cu posibilităţi infinite în Lumină, Iubire, Armonie, Adevăr Divin, Împlinire, Abundenţă financiară, Vindecare totală şi Trezire spirituală. Mi-am dat seama că, majoritatea oamenilor care mi-au trecut prin viaţă m-au marcat într-un fel sau altul. Nu-i ceva nou, atât c-aş fi preferat ca să nu-mi rămână pe faţă atâtea urme de bocanci, iar pe alţii să nu-i cadorisesc cu-atâtea tomberoane.
Cineva, un alt prieten, m-a cam ciufulit la un moment dat, spunându-mi subtil să nu-i mai copiez ideile altora şi să fiu eu însumi să-mi îndeplinesc menirea. Minunat, atât doar că, habar n-aveam atunci care era. Am stat, precum Gânditorul să cuget, recunosc că îngeraşii păzitori, ai discernământului, Arhanghelii Mihail, Gabriel, Metatron, Samuel, Jofiel, Zadkiel şi alţii mi-au furnizat mulţime de material didactic şi inspiraţie, m-au ajutat să scot la suprafaţă fricile, problemele, durerile, m-au armonizat, învăţat să iubesc, să conştientizez şi să transform tot spre binele meu şi-al celorlalţi implicaţi. Am realizat că eu, aşa cum sunt acum n-aş fi nimic fără călăuzele mele, fără ceea ce mi s-a potrivit mie ca metodă de lucru cu mine, fără instrumente. Am realizat că sunt şi eu o călăuză, că asta am făcut de fapt mereu, de-asta-mi doream mereu să-i văd pe ceilalţi fericiţi, le respectam mereu alegerile, uneori mai greu atunci când nu mai vedeam de-atâta cacao pe parbriz, dar mereu acolo, indiferent de lacrimi, dispusă să împrumut din jucăriile mele, din unelte, lăsând pe fiecare să-şi urmeze calea, doar luminând cu Lumina Lui; că sunt eu însumi o unealtă care i-a invitat mereu pe cei de lângă la Masa Lui, nu o masă a tăcerii ci şi a participării active a fiecăruia, în funcţie de dorinţe, zel, vibraţie, orientare.
Ca orice devenire, naştere, durerile facerii n-au fost mereu încântătoare, am şi urlat, am muşcat, iar asistentele drăguţe urlau de asemenea cu explicaţii pentru "idioată", spunându-mi să respir chiar dacă eu nu aveam aer şi-mi doream masca de oxigen pe faţă. Fără aer nu poţi controla contracţiile şi, indiferent cât simţeam eu că vine copilul, mi se spunea că nu-i momentul. Adevărul e că momentul unuia nu corespunde cu al celuilalt şi nici trăirile aşa că, după ce a fost călit în foc, lovit şi şlefuit, întrezăresc diamantul –Sinele Divin, nu doar al meu ci, al tuturor ce-au trecut pe lângă mine în acest proces. Alchimia divină e deosebită căci, reuşim cu ajutorul ei să conştientizăm, eliberăm şi să transformăm trăirile proprii sau ale altora. E un proces interior complex, deosebit prin durată şi nuanţe, care ne reconectează cu Dumnezeu şi cu Sinele divin: toate în noi.
Mereu am admirat păsările Phoenix, pentru că au avut mereu puterea să se reclădească, să învie din propria cenuşă, mereu m-am întrebat cum reuşesc şi, ca de fiecare dată când întrebăm ceva, într-un fel sau altul ni se răspunde, mi s-a arătat.
Mi-ar plăcea ca să nu irosesc degeaba talanţii ce mi-au fost daţi în păstrare şi, ca un comerciant destoinic să-i valorific, de ce nu să-i înmulţesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu